Textul poveștii
Ploaia și furnicuța
Într-o poiană verde din mijlocul pădurii, soarele cobora alene spre asfințit. Cerul se colorase în nuanțe calde de auriu și roz, iar iarba mirosea proaspăt și curat.
Deodată, din înalt s-au auzit primii stropi de ploaie: pic, pic, pic... Era o ploaie caldă de vară, cu picături mari și lucioase ca niște mărgeluțe.
Prin iarba înaltă alerga grăbită o furnicuță cu piciorușe sprintene. Căuta un adăpost, căci picăturile grele îi udau spatele. Chiar în mijlocul poienii, a zărit o ciupercuță mică, cu pălăria rotundă și maronie. S-a furișat iute sub ea: — Ce bine e aici! Nu mă mai plouă deloc!
Fluturașul
Ploaia continua să cadă lin: pic, pic, pic... Printre firele de iarbă a apărut un fluturaș cu aripioare albastre. Din pricina stropilor mari, nu mai putea zbura și abia își mișca piciorușele.
S-a apropiat de ciupercuță și a rugat-o cu glas stins: — Furnicuță dragă, lasă-mă și pe mine sub ciupercă! Aripile mele sunt ude și mi-e tare frig.
Furnicuța a privit în jur: — Cum să te las? Eu abia dacă am loc aici singură! — Ne vom înghesui puțin și vom încăpea amândoi, a șoptit fluturașul. Furnicuța s-a dat puțin într-o parte, fluturașul s-a strecurat sub pălăria ciupercuței, iar stropii cădeau pe lângă ei: pic, pic, pic...
Șoricelul
Nu după mult timp, prin băltoacele sclipitoare a venit alergând un șoricel cenușiu, cu blănița udă leoarcă și codița subțirică: chiț, chiț, chiț!
A văzut ciupercuța și s-a rugat tremurând: — Primiți-mă și pe mine sub pălărie! Apa curge șiroaie de pe mine și tremur tot de frig!
— Unde să mai intri și tu? au întrebat furnicuța și fluturașul. Suntem deja doi și nu mai e niciun pic de loc! — Dacă suntem buni prieteni, vom găsi loc! a zis șoricelul. Animăluțele s-au strâns puțin mai aproape, iar șoricelul s-a cuibărit între ele, mulțumit și încălzit.
Vrăbiuța
Ploaia curgea din ce în ce mai bogată și mai caldă, umplând pădurea de cântec. Din creanga unui stejar a coborât o vrăbiuță mică, bătând din aripioarele ei ciufulite: cip-cirip, cip-cirip!
A sărit ușor pe pământul umed până la marginea ciupercii: — Prieteni buni, primiți-mă și pe mine! Penele mele sunt grele de apă și nu mai pot zbura până la cuib!
— Oare cum vom încăpea toți patru? s-au mirat furnicuța, fluturașul și șoricelul. Dar s-au strâns încă un pic, umăr lângă umăr. Și iată că vrăbiuța și-a găsit și ea loc, scuturându-și binișor picăturile de pe cioc.
Iepurașul
Chiar atunci, prin tufișuri a răsunat un foșnet grăbit: țop, țop, țop! Era un iepuraș cu blana albă și urechiușele plecate, care căuta speriat un loc uscat.
— Ajutați-mă, vă rog! a strigat iepurașul gâfâind. Tunetul se aude departe și ploaia nu se mai oprește! Îmi îngheață lăbuțele în iarbă!
— Ciuperca noastră e mică, dar inimile noastre sunt mari, a spus șoricelul. Hai, intră și tu! Toți s-au înghesuit cu dragoste: furnica, fluturașul, șoricelul, vrăbiuța și iepurașul. Și, spre uimirea lor, au încăput cu toții sub aceeași pălărie!
Ciuperca uriașă
Afară ploaia foșnea dulce prin frunziș, ca o melodie liniștitoare. Iar sub pălăria ciupercuței era cald, uscat și atât de plăcut...
Dar priviți ce minune! Hrănită de ploaia caldă de vară, ciupercuța începuse să crească. Piciorușul ei alb s-a înălțat drept și viguros, iar pălăria s-a rotunjit și s-a lățit tot mai mult, ca o umbrelă uriașă și catifelată.
Animăluțele priveau în sus cu ochi mari și uimiți. Acum aveau loc din belșug, ca într-o adevărată căsuță din poveste!
Ploaia se oprește
Încet, încet, picăturile s-au rărit: pic... pic... și ploaia s-a oprit cu totul. Norii s-au risipit alene pe cer, lăsând loc ultimelor raze de soare.
Un curcubeu minunat, cu fâșii de roșu, galben, verde și albastru, s-a arcuit peste toată pădurea. Animăluțele au ieșit curioase din adăpost și s-au privit unele pe altele: — Cum se poate? La început abia încăpea o furnică, iar acum am încăput cinci!
De pe o piatră acoperită cu mușchi, o broscuță verde a sărit veselă: oac, oac! — Oac-oac, mici prieteni! Ciupercile cresc când plouă cu soare! Iar când sunteți buni și vă ajutați, în căsuța voastră e loc pentru toată lumea!
Lumina serii
Seara caldă a coborât peste poiană. Pe cerul limpede s-au aprins primele stele, lucind ca niște mărgăritare de argint. Luna a răsărit rotundă și blândă, poleind iarba cu lumină albastră.
Printre florile adormite au apărut licuricii. Zburtătăceau lin în cerc, luminând pălăria ciupercii ca o lampă fermecată de veghe.
În aer plutea miros dulce de tei și pământ reavăn. În depărtare se auzea doar cântecul domol al greierilor, chemând somnul în întreaga pădure.
Noapte bună sub ciupercă
Animăluțele nu au mai plecat nicăieri. Căsuța din ciupercă era cel mai ocrotitor și mai cald cămin.
S-au așezat toate pe covorul de mușchi moale: furnicuța s-a cuibărit lângă fluturaș, șoricelul și-a lipit boticul de blana moale a iepurașului, iar vrăbiuța și-a băgat căpșorul sub aripă.
Iepurașul a căscat lung și dulce, închizându-și pleoapele grele. Stelele vegheau de sus, licuricii sclipeau lin, iar sub pălăria ciupercii domnea pacea.
Noapte bună, mici prieteni. Și noapte bună și ție, puiule.

Ursul Mormăilă și somnul de iarnăNoapte bună, Mormăilă! Ne vedem la primăvară!
Norișorul Puf și plapuma de steleO călătorie lină spre țara viselor
Bufnița și PisicuțaO bărcuță verde, sub lună
Oița Lulu numărăUnu, doi, trei... și somnul vine singur
Trenulețul de noapteCiuf-ciuf, toată lumea acasă
Licuriciul cel micȘi luminițele mici sunt importante