Textul poveștii
O steluță cade
A fost odată, într-o pădure mare și liniștită, un ursuleț mic și pufos pe nume Mo. Mo avea o blăniță maronie, urechi rotunde și o eșarfă albastră cu steluțe.
În seara aceea, Mo stătea cu mama lui în fața bârlogului și număra stelele: una, două, trei... Erau atât de multe, că nu le mai putea număra!
Deodată, o steluță mică a alunecat de pe cer, a lăsat în urmă o dâră de lumină... și a căzut undeva, departe, în pădure.
— Mamă, a căzut o steluță! a strigat Mo. Trebuie s-o găsesc! — Du-te, puiule, a zâmbit mama. Licuricii o să te însoțească.
Steluța din iarbă
Mo a pornit pe cărarea din pădure, încet, încet, în vârful lăbuțelor. Licuricii s-au aprins în jurul lui, ca niște lămpi mici, și i-au luminat drumul.
După un tufiș, ceva strălucea. Mo s-a apropiat... și a văzut-o! În iarbă stătea o steluță mică și aurie, cu ochișori mari. Dar lumina ei pâlpâia, iar steluța plângea încetișor.
— Nu plânge, steluță, a spus Mo. Eu sunt Mo. Te ajut eu! — Am căzut de pe cer, a suspinat steluța, și nu știu cum să mă întorc acasă.
Broscuța Oac
Mo a luat steluța în lăbuțe, cu grijă, și a dus-o la lacul cel mic. Pe frunza ei de nufăr stătea broscuța Oac.
— Oac, oac! Eu sar foarte sus! a zis broscuța. Te duc eu înapoi pe cer!
Și Oac a sărit cu steluța: hop! Și încă o dată: hop! Și încă o dată, cât de sus a putut: hop! Dar cerul era mult prea sus, chiar și pentru o broscuță.
Bufnița Ofelia
Mo a mers mai departe, la stejarul cel bătrân. Pe o creangă groasă stătea bufnița Ofelia.
— Uhu! a spus Ofelia. Eu zbor sus, peste copaci. Hai să încercăm! Și a luat steluța, cu grijă, și a zburat sus, sus, peste vârful stejarului.
Dar cerul era și mai sus. Ofelia s-a întors și i-a dat steluța înapoi lui Mo. — Uhu... Eu nu zbor până la stele. Dar Luna poate să te ajute. Du-te pe dealul cel mare!
Pe deal
Mo a urcat pe dealul cel mare, sus, sus, tot mai sus, cu steluța strânsă la piept. Steluța nu mai plângea. Acum lumina ei era caldă și liniștită.
În vârful dealului, Luna era mare și rotundă. — Bună seara, Mo! a zâmbit Luna. Văd că ai adus o prietenă.
— Luna, steluța a căzut de pe cer. O poți ajuta să se întoarcă acasă?
Raza de lună
Luna a zâmbit și a trimis spre deal o rază lungă de lumină argintie, ca o cărare care urca până la cer.
— Pe aici, steluță, a spus Luna. Urcă pe raza mea și ajungi acasă.
Steluța s-a uitat la Mo. — Mulțumesc, Mo! Ești cel mai bun prieten! Și i-a dat un pupic mic, pe năsuc, care l-a gâdilat și l-a făcut să râdă.
Apoi steluța a pornit pe raza de lună, sus, sus, sus... până și-a găsit locul ei pe cer, între celelalte stele.
Noapte bună, Mo!
Și deodată, steluța a strălucit mai tare decât toate, de trei ori: clipește, clipește, clipește! Era felul ei de a spune: «Noapte bună, Mo!»
— Noapte bună, steluță! a strigat Mo, și i-a făcut cu lăbuța.
Spre casă
Mo a coborât de pe deal, iar licuricii l-au condus înapoi pe cărare. Când a trecut pe lângă stejar, Ofelia i-a făcut cu aripa: — Uhu! Bravo, Mo! Iar la lac, Oac a sărit vesel pe frunza lui: — Oac! Bravo!
Mama îl aștepta în fața bârlogului, cu brațele deschise. Mo s-a cuibărit lângă ea, cald și moale.
Noapte bună
Înainte să adoarmă, Mo s-a mai uitat o dată pe cer. Acolo, între toate stelele, steluța lui clipea, mică și aurie.
Ochii lui s-au făcut grei... tot mai grei... și ursulețul a adormit, zâmbind.
Noapte bună, Mo. Și noapte bună și ție, puiule.

Ursul Mormăilă și somnul de iarnăNoapte bună, Mormăilă! Ne vedem la primăvară!
Norișorul Puf și plapuma de steleO călătorie lină spre țara viselor
Căsuța din ciupercăO umbrelă pentru toți prietenii
Bufnița și PisicuțaO bărcuță verde, sub lună
Oița Lulu numărăUnu, doi, trei... și somnul vine singur
Trenulețul de noapteCiuf-ciuf, toată lumea acasă